După ce am luat decizia de a ne muta la țară și am început să le povestim apropiaților despre asta, întrebarea care m-a frământat cel mai mult a fost: „Dar ce veți face cu educația copiilor? Unde va merge Teodora la grădiniță? O iei de la o grădiniță privată, unde îi place atât de mult și unde face atâtea lucruri interesante, și o duci unde?”
Această întrebare m-a neliniștit profund, mai ales că o simplă căutare pe Google după „sat Pietriceaua” îmi arăta articole despre o profesoară de engleză agresată de elevi. De teamă, am început să caut grădinițe private în cel mai apropiat oraș, Câmpina. După multe căutări, am găsit una care se apropia cel mai mult de grădinița din București, atât ca program, cât și ca activități. În plus, avea un spațiu generos de joacă, chiar la marginea pădurii. I-am rezervat locul cu aproape două luni înainte să ne mutăm, pentru a-i asigura continuitatea. Mă așteptam ca Teodora să se adapteze la fel de ușor cum o făcuse și în București; era mai mare și părea entuziasmată de schimbare.
Dar, surpriză! Lucrurile nu au stat deloc așa. După primele zile la noua grădiniță, a început să opună rezistență. Plângea și spunea că nu mai vrea să meargă sau, dacă mergea, îmi cerea să-i promit că o iau acasă după prânz. Am trecut prin multe stări conflictuale, mă chinuiam cu o dilemă interioară: ar trebui să-mi ascult copilul sau să fiu mai fermă și să o duc în continuare până se va obișnui? Mă linișteam spunându-mi: „O să mai dureze maximum o săptămână cu văicăreala asta, apoi o să-i placă din nou.”
A trecut o lună, nu doar o săptămână, și ea începuse să se trezească noaptea și să mă întrebe dacă a doua zi va merge la grădiniță. Când răspunsul era da, se punea din nou pe plâns. Situația devenise stresantă pentru întreaga familie. Diminețile noastre erau un coșmar. Așa a fost până într-o dimineață, când eu și soțul meu ne-am privit și, văzând copilul care plângea, am decis: „Gata! De azi nu mai mergi la grădiniță. O să stai acasă până în septembrie și până atunci mai vedem ce facem.” Copilul s-a liniștit, la fel și noi.
Prima dată când am luat în calcul ideea de a o înscrie pe Teodora la grădinița din Pietriceaua a fost după ce am cunoscut-o, din întâmplare, pe doamna educatoare din sat. O doamnă tare blândă și bună. Am observat cum Teodora a creat rapid o legătură cu ea, a început să-i povestească tot felul de lucruri, semn că se simțea confortabil în prezența ei. De data aceasta, mi-am ascultat intuiția și nu am mai acționat din frică. Copilul a început să meargă la grădinița din sat, iar decizia s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune. Teodora și-a regăsit bucuria de a merge la grădiniță și și-a făcut prieteni. Îi plăcea atât de mult, încât voia să meargă inclusiv în weekend.
Din această experiență am extras două lecții importante.
1. Ascultă-ți copilul. Deși părinții iau decizii cu cele mai bune intenții, este esențial să fim atenți la semnalele pe care le transmit copiii noștri. În cazul Teodorei, disconfortul și stresul ei au fost un indicator clar că mediul, chiar dacă părea ideal pe hârtie, nu era potrivit pentru ea. O adaptare forțată poate fi mult mai dăunătoare decât o pauză.
2. Intuiție versus prejudecăți. Mulți cădem victimă unei prejudecăți comune în România, aceea că sistemul privat este superior celui de stat. Experiența mea demonstrează că nu trebuie să judecăm o instituție doar după renumele său sau după opiniile altora. Cred cu tărie că omul sfințește locul, iar calitatea unui cadru didactic poate face o diferență enormă în dezvoltarea și păstrarea bucuriei în învățare a unui copil.
Lasă un răspuns