„Nu înțeleg poezia. Îmi este teamă de ea la examen.” Aceasta este confesiunea unui elev de clasa a VIII-a, o problemă pe care o întâlnesc des și la liceenii care se pregătesc pentru Bacalaureat. Când l-am întrebat dacă știe ce sunt figurile de stil, s-a uitat la mine complet nedumerit, de parcă auzea termenul pentru prima dată.
Am privit acest moment nu ca pe o lipsă, ci ca pe o provocare. Cum aș putea să-l ajut să pătrundă în universul poeziei fără să recurg la o altă lecție teoretică, la fel ca cele de la școală, care evident că nu au funcționat?
Am ales o abordare practică, pornind de la poezia „Lacul” de Mihai Eminescu. Primul pas a fost o lectură conștientă și aprofundată, în trei etape:
- Prima lectură: O familiarizare simplă cu textul.
- A doua lectură: Sublinierea cuvintelor și a expresiilor necunoscute și căutarea sensului lor.
- A treia lectură: Înțelegerea ideii centrale și a intenției poetului.
Apoi, am trecut la pasul cel mai important și neașteptat: am desenat fiecare strofă. De ce desenul? Pentru că imaginile se conectează direct la centrele vizuale ale creierului, ajutând la interiorizarea rapidă a unor concepte care, altfel, ar fi greu de reținut. O imagine are o forță de impact mult mai mare decât o descriere, iar creierul nostru lucrează mai bine cu reprezentări vizuale decât cu abstractizări.
Odată ce desenul a fost gata, l-am întrebat ce simte. Așa am descoperit că lacul cu nuferi îi transmite un sentiment de calm și liniște, în timp ce imaginea celui care își așteaptă iubita îi dă un sentiment de tristețe.
Am profitat de moment. „De ce ai desenat lacul albastru și nuferii galbeni?” l-am întrebat. Răspunsul a venit imediat: „Pentru că așa scrie în poezie!” A fost ocazia perfectă să-i explic ce sunt epitetele cromatice, plecând de la o observație concretă, direct din desenul lui. Apoi, i-am dat o nouă provocare: să găsească alte exemple în poezie. Așa a descoperit și „cercuri albe”. Când l-am rugat să-mi dea o definiție a epitetelor cromatice, mi-a răspuns simplu: „Un cuvânt care este evidențiat printr-o culoare.”
Pentru comparații, am inventat un joc. Eu spuneam „nuferi galbeni ca…”, iar el trebuia să completeze: „…ca lămâia”. „Lacul albastru ca…”, „…cerul”. Astfel, a înțeles că o comparație este o figură de stil prin care comparăm ceva cu altceva. Am aplicat aceeași metodă și pentru celelalte figuri de stil.
Poate că aceste jocuri par puerile, dar ele îl ajută pe elev să depășească blocajul și să învețe de la nivelul la care se află. Mulți dintre ei rămân „blocați” în etape de cunoaștere timpurii, iar abordările clasice pur și simplu nu funcționează.
Ultima etapă este aprofundarea poeziei, căutarea de conexiuni și înțelegerea contextului. Este important să-i încurajăm să se exprime liber și să nu se rezume la comentarii dictate. Genii ca Eminescu nu trebuie să pară de neînțeles, ci, dimpotrivă, să fie prezentați ca o sursă de inspirație și creativitate. Poezia ne învață să vedem frumusețea și armonia din lumea din jurul nostru.
Această metodă, care îmbină lectura conștientă cu vizualizarea și jocul, demonstrează că a studia poezia nu înseamnă a memora definiții, ci a o simți și a o înțelege cu adevărat. Prin abordări creative și personalizate, putem transforma frica de literatură în curiozitate și, în cele din urmă, în pasiune, ajutând elevii să descopere frumusețea ascunsă din spatele cuvintelor.
Lasă un răspuns